De multe ori stau să mă întreb, oare ce ar fi de ar fi să fie,
În jurul meu un gol întreg umplut de părți ce nu-mi plac mie.
Cum ar fi oare să pot să înfrunt tot ce-mi sperie curajul,
Să înving, iar a puterii apă, să spargă de frică barajul.
Ca oameni, toți suntem la fel, ne sperie ce nu ne convine,
Ruinele ne țin captivi în răul care se vrea bine,
Iar ce e bine nu se vede, e prea departe în viziuni
Ca oameni, toți suntem la fel, facem rău, ne credem buni.
Prea buni pentru pământul care, secat de ape, gol de copaci,
Te învață să te uiți la munți, să stai singur și să taci.
Ca în a ta singurătate să simți un gol umplut de părți
Aranjate în stranii moduri, formând a virtuții hărți.
Dar noi, ca oameni, nu ne încredem în ce busola ne arată,
Luăm aurul din noi și în timp îl transformăm în seacă piatră.
Ne simțim grei, parcă pe umeri ne apăsă tot ce nu se vede,
Ce nu se vede, vede omul care doar nevăzând se încrede.
De multe ori stau să mă întreb, cine își ia din timp minute
Să asculte a sufletului voci, vocile strigă…multe-s mute.
Cine își caută în tăcere virtuțile printre ruine,
Cine poate face rău, dar conștiința îl reține ?
Cu vorbe am pornit incendii ce au ars gândiri contradictorii,
În locul lor am lăsat loc pentru prea marile victorii,
Dar o victorie nu înseamnă să elimini tot ce nu-ți convine,
Învingător este acela care din rău mai bun devine.
De multe ori stau să mă întreb, oare câți oameni mă înțeleg,
Câți au varianta să plece, câți să rămână aleg,
Câți citesc printre cuvinte și mesajul îl culeg,
Câți pun totul cap la cap formând al meu gol întreg?
fatacutigara 