Toate scaunele ocupate în cameră, începe o piesă de teatru, În rolul principal e timpul, interpretând un psihiatru. Mult prea îndepărtate amintiri se așează, nu mai rămân locuri goale Un rând de aplauze, te rog, începe piesa vieții tale!
Lumini se închid, cortina trasă, în șoaptă se spun replici grele, Privește scaunele în jur, vezi cine astăzi stă pe ele… Îți vezi trecutul, viitorul, vezi toți străinii adunați, Nu înțelegi cine sunt ei, ei înțeleg c-au fost uitați.
Uitați de tine în trecutul ce-n amintiri nu ți se arată Îi cunoșteai, dar i-ai lăsat într-o odaie încuiată… Unde doar scaunele goale mai încălzeau aerul rece, Iar timpul ca un bun psihiatru îți promitea că greul trece.
Au fost străini ce n-au putut să-ți fie aproape în anii grei, S-au adunat, astăzi sunt umbre, tu să nu uiți cumva de ei, Dar n-o să stea o veșnicie, într-un final o să dispară… Sfârșitul piesei o să se joace, dramatic, cu o sală goală.
Pentru că ei nu sunt făcuți să stea prea mult la tine în gânduri, Au fost aduși ca amintire doar pentru a umple goale rânduri, Să înveți, oamenii vin și plecă, cei ce promit o să clacheze… Un ultim scaun gol la geam, nu mai vrea nimeni să se așeze.
fatacutigara 