Am să te las să pleci, dar până atunci, străine,
Am să mă întorc în amintirea ce te leagă de mine,
Am să-ți fiu liniștita umbră căutată de soare,
Am să mă întorc în profunzimea gândurilor tale.
Aici, unde mă aflu eu, e deja aglomerat…
De timpul care trece greu într-un mod accelerat,
De goalele statui de piatră cu inimă de lemn,
Aici e loc doar pentru mine, dar poate am să te chem
Să vezi culori în alb și negru, stele căzătoare,
Vântul vuind printre pietre, apa formând cristale,
Umbra unui nuc bătrân ferindu-se de soare,
Așa am să mă întorc mereu în gândurile tale.
În noapte de vei auzi luna să vorbească,
Din ochi lacrimi îți vor curge, podeaua s-o lovească,
Iar din podea, în altă lume, o să înceapă furtuna
În fiecare noapte când vei vrea să asculți luna.
Am să te las să plângi, dar până atunci, străine,
Am să mă întorc în amintirea ce te leagă de mine,
Am să îți fiu vântul ce suflă nori în zare,
Am să mă întorc în profunzimea gândurilor tale.
De aici, de unde mă aflu eu, n-am să te părăsesc,
Nici timpul trăit fără mine n-am să ți-l irosesc,
Am să revin din când în când să îți amintesc de mine
Ca tu mereu să te întorci unde era mai bine.
Unde culori în alb și negru formau un cer de stele,
Unde lacrimi nu cădeau izbindu-se de podele.
Acolo unde fără soare umbra se contura
Simțind că numai împreuna noi putem lumina.
În noapte de vei auzi cum luna cântă mută,
Să cânți și tu, să cânți cu ea, cineva te ascultă,
Să cânți la fel cum împreună cântam și noi odată…
Acum te las să pleci, străine, ușa e descuiată.
fatacutigara 