Atât de mult iubesc să aud cum liniștea bate-n pereți,
Cum oamenii strâmbați de gânduri se chinuie să meargă drepți…
Pe străzi unde doar judecata își face loc să mai vorbească
Cu toții o ascultă tainic, de frică să nu o întâlnească.
Ce e dreptatea, mă întreb, nu o prea simt când merg pe stradă…
Și văd oamenii ca pe clădiri, etalând doar o fațadă
La mansardă multe lucruri stau uitate, prăfuite,
Oamenii clădiri încuie uși spre suflete ciobite.
Cioburi…ne tăiem în ele, dar pansăm ca nu cumva…
Alții să ne vadă rana, să ne poată ataca.
Avem aceeași slăbiciune, prea mult fugim de judecăți,
Când, de fapt, la bază toți suntem aceleași bucăți
Atât de mult iubesc să aflu din alții ce bucăți lipsesc
Nu ca să judec, ci să văd dacă așa se mai iubesc…
Căci noi avem o boală rară, iubim perfecta aparență,
Când viața însăși ne arată perfectul prin simpla-i absență.
Absența încet devine armă, ne detașăm mult prea ușor,
Ascultăm doar din reflex, auzim doar sunet gol.
Ăștia suntem, dispărem când ceva nu ne convine…
Clădiri aparent perfecte, pe dinăuntru ruine!
-FOLLOW ME:
fatacutigara 