Suflet de ceară

Simt că ar trebui să cânt, dar nu e nimeni să audă
Un portativ prea gol de note, un re minor cântat cu trudă.
De atâta liniște, plâng și plopi, și fagi, și tei bătrâni,
Din plânsul lor să se adune, pe portative, seci fântâni.

Simt că ar trebui pictată, fără culori, o lume nouă,
Pe o pânză albă, imaculată, să nu dispară dacă plouă
Un cer senin, o mare albastră, un soare așteptându-și seara
A lui raze să topească pânze precum topesc ceara.

Simt că trebuie să sculptez alte gândiri la ceas de seară,
Din simțuri, din trăiri ascunse orice frică să dispară,
Să nu mai tremure nici plopii, nici fagii, nici bătrânii tei,
Soarelui să-i vină seara, să răsară-n ochii mei.

Simt că ar trebui să scriu, dar nu stă nimeni să citească
Artă oarbă scrisă-n valuri, valuri stau să se izbească…
De stânci, de nisip, de scoici, se sparg, dar tot nu rimează
Soarele seacă oceanul, scrisul tot mi-l deformează.

Simt că trebuie să spun în liniște o rugăciune,
Simt că fără de credință, ea nu poate fi minune,
Simt cum mâinile-mi prea reci înconjoară o lumânare,
Ceara curge încet, încet, cade pe suflet și doare .

Simt că trebuie să simt, dar nu știu cum să o fac,
Simt că am ceva de spus, simt că trebuie să tac,
Simt că prea îmi dau dreptate, simt că prea mă contrazic…
De ceară suflet se topește, e prea greu să îl ridic.

Simt, totuși, că nu doar mie sufletul mi-e îngreunat,
Simt că-n lume mulți ca mine în tăcere s-au rugat.
Pentru toți va veni ziua când soarele să topească…
De pe suflet toată ceara, veci să nu mai obosească.

Publicitate