Bun venit în mintea mea!

*Confesiune I*
-Când ai simțit că iubești pentru prima oară?
Am iubit pentru prima oară înainte să mă fi născut,
Înainte ca însuși soarele pe cer să apară…
Îmi iubeam părinții atât de mult, așa că i-am ales să îmi fie îndrumători…
Acum printre alte lucruri iubesc soarele,
Mai ales după zilele în care cerul plânge și e întunecat de nori.
-Dezamăgirea ai simțit-o vreodată?
O simt, o simt în torace și uneori parcă vrea să explodeze.
Cred că e acolo un buton care, deși nu e de prea multe ori apăsat,
Mi-aș dori să fie îndepărtat…
O simt, o simt uneori, dar știu că nu o să dureze și chiar de ar dura…
Cum se simte ea de fapt?
-Cu ura ai făcut cunoștință?
Hm, ura..scurt cuvânt pentru a cuprinde o trăire atât de mare,
Am cunoscut-o acum mulți ani și i-am pus o întrebare…
Voiam să știu cum a reușit să învingă iubirea încătușând inimi nevinovate…
Răspunsul m-a surprins, ea era de fapt captivă în mințile neajutorate
Unde dragostea nu avea loc pentru că erau încuiate.
-Acum ce înseamnă eșecul pentru tine?
E greu, stai să mă gândesc..eșecul ar însemna să nu te simți tu bine, citind
Pentru că eu scriu ce simt și simt ce scriu tocmai pentru a te ajuta…
Ar fi un eșec să nu-ți ating inima.
Și chiar dacă aș atinge-o aș da greș să nu o pot repara
Eșecul ar însemna să nu fii tu bine…te rog ai grijă de inima ta!
-Care e cea mai mare temere pe care o ai?
Paianjenii desigur, dar nu cred că e temerea mea cea mai mare
Mi-e frică de separare, de pierderea ireversibilă a unor sentimente reale
Mă tem să rămân singură în gândurile mele,
Nu cred că aș avea forță să le pun cap la cap…
Sunt multe și grele!
-Cum crezi că ar putea cineva să își învingă fricile?
Nu sunt eu în măsură să vorbesc, nu aș putea da un răspuns clar
Recunosc, e un capitol la care nu mi-am făcut temele,
Uite-mă aici încă încercând din răsputeri să îmi înving singură problemele.
-Care este cea mai mare pierdere din viața ta?
Îmi e greu și nu vreau să plâng gândindu-mă la ce am pierdut,
Dar cum se spune: orice final e un nou început.
Cea mai mare pierdere a fost momentul în care m-am pierdut pe mine,
Când indiferent câte lacrimi ștergeam, mă mințeam că sunt bine.
-Ce crezi despre oamenii care sunt acum în viața ta?
Scriitorii de drept a cuvintelor mele, sentimente împărțite,
Cu unii am dărâmat imperii, cu alții am construit castele…
Aș avea nevoie de o altă confesiune să le pot mulțumi așa cum se cuvine,
Îi vreau pe toți sănătoși, împăcați cu ei și alături de mine!
-Ce mesaj ai avea pentru cei ce au plecat din viața ta?
De apreciat decizia, deși nu e mereu susținută de o bază clară
Plecarea una e, denigrarea altă boală…
Că nu i-am completat, fizic sau psihic îmi pare sincer rău,
Dar alegerea lor de multe ori nu depinde de ei și nu ține de mine,
Referitor la așa oameni un singur lucru, despre morți numai de bine!
-Ce te inspiră să scrii tot ce scrii?
Mă inspiră și ura și iubirea și mințile imbătate de filozofie,
Uneori consider că noi ca oameni suntem creați din poezie,
Pentru că, la final, vom putea rima doar cu ceea ce rimează cu noi…
Pe scrut, mă inspir din suflete solitare, copii cu gânduri de om mare,
Mă inspir din tot ce însemnați voi!
-Când ai scris pentru prima dată ceva ce considerai că merită citit?
Acum mulți ani, pe vremea când rimele nu rimau iar versurile nu existau,
Eram convinsă că sunt bună la asta și doar asta voiam să fac,
Acum sunt altfel, sunt convinsă că scriu pentru că dintr-un loc necunoscut
în care sufletele se adună asta mi se cere…
Nu mai sunt convinsă că o fac bine, dar asta nu mă deprimă,
Dar sunt singură că tot ce scriu vă ajunge la inimă!
-Cum ar fi ca într-o zi să pierzi ”abilitatea” de a scrie?
Ca și cum ai tăia aripile unei păsări și te-ai aștepta să zboare
Îngrozitoare întrebare…
Dacă m-aș trezi fără capacitatea de a face rime sau a scrie
aș pierde partea sufletului meu care dorește să se exteriorizeze..
Viața mea e poezie, un dar trimis din neștiut prin mine
celor care uită să viseze!
A mai rămas o ultimă întrebare:
-Ai putea să dai un sfat unui om oarecare?
Sunt aici pentru tine, indiferent cât de crudă ar putea să pară viața
Poate că mă cunoști sau poate nu mi-ai văzut vreodată fața,
Dar sunt momente în care stau și mă gândesc la oamenii pe care
soarta îi provoacă neîncetat,
Poate unul dintre acei oameni ești tu, adevărat?
Ce știu sigur e că rănile dor, nu e ușor dar ești un luptător,
În suflet tu ai o medalie șlefuită de timp încoronată cu gândirea,
Dar intr-o zi vei deveni amintire…
Însă te mai rog ceva, nu uita, oricât de greu ți-ar fi,
Luptătorii prin alții cunosc ce înseamnă nemurirea!

Publicitate