Am uitat…
și doar uitând, un gând nu poate să mai fie gând,
un cânt nu poate să mai fie cânt
când glasuri de privighetori sunt mute,
când norii nu stau să asculte,
să vadă din înaltul cer cum se agită marea,
cum falnici copaci printre topoare își caută calea,
cum munți tociți de timp își plâng în creste jalea.
Am uitat…
și doar uitând, pământul seacă de pământ,
nu mai vedem ce ne e sfânt
când ochii goi se sting între patru pereți,
când timpul se întoarce doar ca să îl ierți,
să poată să dispară acolo unde începe și acolo unde se termină
a noastră viziune întunecată tânjind după lumină.
Am uitat…
și doar uitând, valurile nu se mai întorc spre mare,
stele se pierd pe obrazul pistruiat al cerului mergând spre zare,
când nopțile prea lungi își alungă umbra norilor
ca sufletele reci să se încălzească la venirea zorilor,
să nu mai plângă nimeni, luna să își reia viața,
să nu mai stea să ne asculte gândurile până dimineața.
Am uitat…
și doar uitând, lacrimile istoriei noastre s-au scurs în zadar,
prezentul celor ce ne-au adus aici e doar un trecut în calendar
când zilele sunt numai numere ce se repetă iar și iar,
când gustul dulce al victoriei acum e doar amar
turnat cu grijă în paharul timpului ca nici o picătură să nu fie vărsată,
istoria viitorului nostru să nu-și afle trecutul vreodată.
Am uitat…
și doar uitând, gânduri nu se mai întorc de unde au plecat,
pământul se scutură de anii care l-au secat,
lacrimile curg, trecutul să îl vindece,
munți înalți se toacă, vântul să îl spintece,
luna se ascunde, de pe cer să nu alunece,
ochi prea goi se închid, sufletul să îl întunece,
paharul timpului se crapă, timpul să ne judece.
Și poate așa în viitor, vom auzi glas de privighetoare
Simțind cu ochiul gol al minții trăiri scăpate din uitare.
fatacutigara 