N-am avut curaj să-mi spun de câte ori în gânduri seara…
în suflet mi-era primăvara, iar flori înfloreau rânduri;
E prea zbuciumat pământul ca liniștea ce stă să înceapă…
să nu aducă toamna-n gânduri, să sece rădăcini de apă.
Unde am fost când la nevoie avem nevoie să îmi fiu?
Unde mă duc de pașii-mi calcă pe un pământ mult prea pustiu?
De ce nu sunt aici cu mine, deși mă simt de parc-aș fi…
E mult prea zbuciumat pământul, florile nu cresc într-o zi!
La fel cum apa arde focul, după furtuni seacă pământul,
Liniștea iscă potopul, munții sunt purtați de vântul…
Ce-mi brăzdează azi obrazul ud de timpul scurs în valuri…
Timpul ce îneacă gânduri îndepărtate de maluri.
N-am avut curaj să văd de câte ori în gânduri sumbre…
priveam luna cu dispreț cum lumina și crea umbre;
E prea zbuciumat pământul ca întunericul nocturn…
să poată scoate la lumină tot ce nu am curaj să-mi spun.
Unde am fost când nu eram unde trebuia să-mi fiu?
Unde mă duc de pașii-mi calcă pe un pământ mult prea pustiu?
De ce nu am putut să caut un loc unde să mă găsesc…
E mult prea zbuciumat pământul, eu n-am curaj să îmi vorbesc!
La fel cum iarna vin călduri, iar vara apa în lac îngheață,
Zgomotul instigă pacea, munții se trezesc la viață;
E sfârșitul unui timp care își caută începutul…
Prin viitor, unde prezentul de mult și-a regăsit trecutul!
fatacutigara 