Ne cufundăm prea treji în somn, a viselor bijutieri, Căutăm timpul noaptea, dar nu e nicăieri… Trecutul de mâine e un viitor de ieri, Oameni de cristal caută ierni în primăveri. Lacrimi cad pe jar, udă a vântului adieri, Vinul prea amar, în noapte prizonieri. Temnițe încuiate cu lacăte de ceară, Zboară, suflete, în ceruri, gândul mi-l coboară, Să simt iară și iară, să simt căldura care… În nopți prea seci cu stele reci mă ține în picioare. Și du-te un’ te duci, să poți să mai apuci Să vezi un răsărit de soare prin frunzele de nuci… Ca atunci când o să cadă și frunze și copaci Tu să ajungi prea sus în ceruri și în haos să zaci, Ca atunci când o să vină ierni în primăveri De sus din zări înalte să simți ce va fi ieri, Iară ce a fost mâine să nu afli vreodată… Zboară, suflete, în ceruri…temnița-i încuiată!
Cosmos răsturnat, vinul s-a vărsat, Buni am fost, dar ce am câștigat? Timpul s-a terminat… Adio, ce păcat! Ne găsim mulțumiți când ne găsim primind, Nemulțumind cui dăruiește… Niciodată dăruind În nopți prea seci cu stele reci după soare tânjind… Visăm că suntem treji, dar ne trezim dormind!
fatacutigara 