Aș vrea să pot sculpta gândiri, statui să-mi umple tot decorul, Când cerul se dezgolește de nori, iar vântul împrăștie dorul. Statui să rămână în etern mărunte idei, trecătoare, Umbrind în calea lor pământul când se învăluie de soare.
Aș vrea, pe un perete alb, să pot picta imaginații, Când cerul se umple de stele, ele să-mi fie constelații. Să caut noaptea-n univers idei mărunte, efemere, Să nu mă tem că zorii zilei îmi lasă cerul fără stele.
Aș vrea, într-o cameră mică, un pian să cânt doar tragedii, Când cerul o să se zdrobească să nu mă tem că n-oi mai fi. Să caut note ce lipsesc pe un portativ inexistent, Să nu simt cum trece prezentul ce în viitor va fi absent.
Aș vrea să pot să fiu mai mult, în timp să construiesc castele, Iar temelia lor să fie chiar baza gândurilor mele Și când va veni momentul ca lumea să se prăbușească, Din temelii de gânduri moarte, florile să înflorească.
Aș vrea nelimitate foi, timpul să-mi fie poezie, Rimând tot ce a fost cândva cu tot ce nu a fost să fie. Aș vrea în timp să nu se piardă idei mărunte, neînsemnate, În timp să poată să înflorească din temelie gânduri moarte.
Aș vrea poate mai multă artă, mai multe ploi, mai multe stele, Timpul în loc să se oprescă, să stau cu gândurile mele. Aș vrea să pot să fiu mai mult, peste tot și nicăieri, Unui mâine să-i fiu astăzi, iar unui astăzi să-i fiu ieri.
Aș vrea să pot sculpta gândiri, statui să-mi umple tot decorul,
fatacutigara 