Am fost multă vreme rătăciți în timp, în nori şi praf de stele, neştiind ce vrem să facem cu viitorul nostru. Am fost probabil regi şi regine în palate de cleştar, deşi tânjeam după viețile simple ale oamenilor de rând. Am fost luptători în cele mai mari bătălii, plângând pe câmpurile de luptă de dorul unor brațe calde pe care le numeam „acasă”. Am fost şi învingători, am escaladat Everestul, ne-am scufundat în adâncul rece al oceanelor chiar dacă tot ce ne doream era să ne învingem fricile.
Acum, noi pierdem timpul, gândindu-ne cum să aducem ploaia să ude sufletele deja inundate…
Acum noi suntem servitorii unor gânduri care domnesc peste un regat deja surpat de indiferența timpului…
Acum noi suntem cei ce pierd bătăliile dintre minte şi suflet, soldate cu răni adânci, nevindecabile…
Acum noi suntem cei ce pierd în fața orgoliilor, sau mai rău, în fața goliciunii unor minți gălăgioase…
Acum noi suntem un nimic, un vid imens într-un spațiu care se află în continuă expansiune.
Acum nu mai contăm, nu mai avem coroane, nu mai purtăm medalii, nu mai suntem lăudați.
Acum ne putem uita în oglindă spunând ” Aşa sunt eu, nu rege sau cerşetor, nu ploaie sau vânt, nu învingător sau învins. Acum sunt eu, un suflet şi nu o fațadă care în trecut dorea să impresioneze pe toată lumea!”
Acum ne putem uita în oglindă fiind împăcați cu noi, dar ce păcat că inconştienți fiind, nu am realizat că sufletul ne e oglinda şi e spart în mii de bucățele rătăcite de multă vreme în timp, în nori şi praf de stele.
fatacutigara 