Eu m-am pierdut acolo unde tot ce-i pierdut găsește
Bucăți uitate din decorul ce astăzi îi lipsește,
Idei stupide, mult prea grele ca alții să înțeleagă
Că binele e doar un rău, dacă binele-l neagă.
Eu am trecut prin multe văi cu oameni goi și reci,
Acolo trebuia să taci dacă voiai să treci,
Nu înțelegeau cum adevărul se vede doar simțind,
Credeau că-l știu, dar nu-l știau, se lăudau mințind.
Eu am simțit în mine toamna, copaci striviți de vânt,
Ape înghețând, chemându-mă spunând…
Că strugurii se coc doar când vulpile dau târcoale
Cine-i are de ce are, cine n-are prost ca n-are.
Eu am trecut prin multe forme, prin multe stări ciudate,
Pe lângă oameni care aveau buzele crăpate
De la atâta judecată ochii le erau goi,
Pe fața lor lucea un zâmbet prea umbrit de nevoi.
Eu m-am pierdut acolo unde nu mai aștept salvare,
Nu mai cred că goale minți merită vreo schimbare.
Păduri întregi de oameni falși își fac din crengi topoare,
Ca nu cumva alte coroane să le fure din soare.
Trecutule, eu nu îți cer mai mult decât să ierți,
Din tot ce am fost, acum rămân doar umbre pe pereți.
Din tot ce am scris, acum rămâne un ultim vers pustiu,
Ce simt să dăinuiască veșnic până nu-i prea târziu.
Mai dă-mi răgaz o toamnă rece să mă bucur de soare,
Să aud încet cum timpul trece prin apa din izvoare,
Să nu mai caut frunze verzi la rădăcini tăiate,
Nici aur în ochii pustii ai minții încuiate.
Eu azi mă duc acolo unde vântul se sparge în cerul plumburiu,
Un loc care de mult mă cheamă, acolo știu că vreau să fiu,
În urmă-mi las versuri să spună ce a rămas nespus,
Dispare lumina, când cade cortina ultimului apus.
fatacutigara 