Albul prea mult și-a pierdut din esență când de negru a fost separat, Pământ inundat de valuri prea seci, apa s-a evaporat… Norii au purtat prea multe furtuni de lacrimi reci și uscate, Nu mai plouă de mult pe obrajii brăzdați, palmele ne sunt crăpate.
E secetă în inimi, în toiul furtunii, contrastul devine tot mai izbitor, Alb-negru gândiri inundă amintirea a ceva ce-n trecut simțeam color. Ne ascundem de ploaie, doar ea ne mai spală când suntem murdari de păcat, Cerul se crapă, diferențe ne adună, asemănările ne despart.
Extreme nu se atrag, nu se completează, contrastul devine tot mai izbitor, Nu mai dorim experiențe, din frica de a nu ajunge doar un rezultat al sumei lor. Ne ascundem de ploaie, dar fără folos, ploaia ne ajunge în cele din urmă, Cerul se crapă, asemănări ne despart, diferențele toate ne adună.
Albul prea mult și-a pierdut din esență când de negru a fost separat, Din ochii prea triști cad lacrimi în palme să spele un pământ uitat. Urâm tot ce în trecut am fi dorit să dureze măcar încă o secundă, Cerul se crapă, pământul se surpă când valuri de foc îl inundă.
fatacutigara 