La umbra unui tei…

Am scris, atât de mult am scris încât pe pereții casei mele nu mai există locuri libere.
Am scris….
Prin vânt, prin ploi, noaptea și ziua am scris.
Am scris despre oameni care multe mi-au promis…
Și veșnicia, și nemurirea, și eternitatea, și un loc în paradis.
Am scris…
Despre oameni pe care nu i-am cunoscut,
Sau poate îi cunoșteam, dar nu așa cum aș fi vrut.
Am scris despre mine, despre noi, despre alții,
Am scris atât de multe încât pereții goi se inundau în aberații.
Am scris la umbra unui tei, a unui fag, a unui plop,
Am scris despre orice om pe care l-am avut în suflet și despre orice loc.
Am scris…
La umbra unui tei am scris despre picturi, despre arta din castele,
La umbra unui tei am plâns, știind că nimeni nu o să ajungă la ele.
La umbra unui tei am scris….
Și mi-am promis că nu vreau să cunosc nici veșnicia, nici nemurirea, nici eternitatea, nici locul din paradis.
La umbra unui tei m-am stins,
Iar dacă vreodată am să plec, dacă vreodată de umbră am să mă înec,
Din ultima suflare am să scriu o poezie…
Nu pentru alții, sufletul ei să îmi rămână mie,
Ca nu cumva, peste ani, pereții casei mele să se dărâme,
Ca nu cumva din cuvintele mele să rămână urme.
Am să scriu, până la ultima suflare am să scriu,
Să știu că în urma mea nu las un loc pustiu.
Să știu că nu las umbra teiului să răcorească vântul,
Să știu că frunzele lui îmi duc în zare gândul,
Iar când va veni momentul să mă duc,
Din ultima-mi suflare am să scriu o poezie…
Am să mă mut la umbra unui nuc,
Am să scriu o poezie cum am scris și până acum…
Să o citească toată lumea, dar sufletul ei să îmi rămână doar mie.

Publicitate