De dor începe a plânge luna, iar tainele-i necunoscute… Se pierd în haosul ceresc, azi nu stă nimeni să le asculte. Noi am creat în spațiul gol oglinzi, nimicul să se vadă, Să nu se poată privi cerul, când pe pământ va vrea să cadă.
Astăzi cade lumea noastră, ca picurii pe balustradă, În spațiul gol oglinzi se sparg, nimicul să nu se mai vadă. Cad cioburi din cer pe pământ, liniștea ni se sfârșește, De frică începe a plânge luna, când de departe ne privește.
Plânge și ea, plângem și noi, neliniștiți de gânduri sumbre, Cioburi se transformă-n ploi, oameni se prefac în umbre. În baia de cărbuni se afundă lumini ce anunță sfârșitul, Astăzi lumea noastră ajunge de unde începe infinitul…
De unde totul e nimic, iar din nimic tot se crează, De unde timpul nu există, dar numai timpul ne ghidează, De unde noi nu existăm, există doar trecutul care… Nu există întâmplător, există doar la întâmplare.
De dorul nostru plânge luna, pe noi destinul ne-a distrus… În haosul ceresc se aude tot ce a mai rămas de spus. Cioburi azi încep să taie, din temelie, umbre mute, Am ajuns un spațiu gol, unde e luna să ne ajute?
De dor începe a plânge luna, iar tainele-i necunoscute…
fatacutigara 