În aparență suntem oameni buni, pe dinăuntru stane de piatră
Simple blocuri de gheață zburăm după voia vântului…
Cine suntem noi când suntem singuri, de fapt ai cui suntem noi, ai cui?
Suntem ai multora prieteni, în realitate suntem ai nimănui.
În aparență suntem oameni buni, dar fața de zâmbete ne e pictată,
Cine suntem, unde ne îndreptăm nu vom știi vreodată…
Știm doar că drumul e lung, linia nu e dreptă, poteca nu e asfaltată
Cine ajungem să fim când doar noi vedem realitatea din noi
Pot spune doar norii când sunt invocați să spele pictura cu ploi.
Noi suntem goi și goi suntem noi când golul din noi se golește,
O unică șansă spre înc-o speranță ar fi să reînviem ce iubește…
Ce iubește din noi și vântul și ploaia și cerul când e înnorat,
O unică speranță spre încă o șansă ar fi realitatea de fapt.
Dar uite cum e, realitatea ne doare și iarăși ajungem pictați,
O mare de oameni pierduți printre munți, din temelie surpați
Uite cum e, realitatea e dură, ne lasă adesea fără cuvinte,
Prea mulți profani cu fețe de sfinți ne îndepărtează de cele sfinte.
Știu că nu pare, dar asta e viața ce ne-a zidit temelia,
Statui fără urechi, zâmbete pictate, greul să nu poată să se audă,
Decor iluzoriu numit realitate, plătim datoria prin trudă
Și nu realizăm că mâna ce ajută e mai sfântă decât rugăciunea
Rostită c-un glas mut, cu nepăsare, dar totuși așteptăm minunea.
fatacutigara 