Dacă aș putea să îți arăt de unde începe sfârșitul,
cât înseamnă infinitul,
de ce liniștea vorbește când de zgomot se izbește…
Spune-mi tu, ai sta cu mine până în ultimul moment,
pân’ la ultimul fragment citit cu o voce ștearsă,
peste care ochii varsă lacrimi reci de teamă că nu ai să înțelegi
și ai să îți dorești să pleci?
Spune-mi tu, eu nu-ți cunosc nici dorința, nici răbdarea,
liniștea sau tulburarea care în ochii-ți castanii conturează
neștiutul, necuprinsul, nevăzutul.
Eu nu îți cunosc credința, ușurința, suferința,
cunosc doar ce nu se știe,
cunosc doar ce îmi e dat mie ca prin tine să înțeleg…
Să aleg, să îți spun sau nu unde sfârșește începutul,
cât viitor stă în trecutul ce se reflectă-n prezentul
care nu aș vrea să treacă.
Te rog, spune-i să nu plece,
nu sunt gata de momentul în care n-ai să-mi mai fi,
nu sunt gata de anotimpuri fără ochii-ți castanii,
fără toamnă în marouri, fără prea verzi primăveri
ascunse într-un timp ce trece de mâine prin azi și ieri…
Te rog, spune-mi că rămâi până în ultimul moment,
pân’ la ultimul fragment al unei cărți fără sfârșit,
să ne găsească un infinit acolo de unde a plecat,
să ne găsească un haos gol tot la fel cum ne-a lăsat,
poate mai buni, dar separat, poate aceiași împreună,
mai stai un apus de soare și un răsărit de lună.
Căci, dacă ar fi să fie, să se termine cerneala,
să mă prindă oboseala,
iar cuvintele-mi mărunte nimeni să nu le asculte…
tu rămâi de-a dreapta mea până să îmi termin cartea,
până să ajung la partea
unde simpla ta prezență îmi e întreagă existență,
iar timpul în loc se oprește…
Începutul își găsește sfârșitul de mult uitat,
infinitul se transformă într-un nimic limitat,
zgomotul tace de teamă,
liniștea pare prea tristă,
haosul își află esența…fără tine nu există.
fatacutigara 