Atâtea chei pierdute cu timpul, încât lacătele formează acum pereți
Pe tine, suflete, te rog din suflet să mă ierți…
N-am putut să-ți fac dreptate când a fost timpul să o fac,
Am ales să mă retrag, să mă ascund, am ales să tac.
Eu nu pot să mă iert, nu pot să mă uit, nu pot să trec cu vederea
Peste anii plătiți în avans pentru a-mi cumpăra tăcerea.
Un preț prea mare dacă stau acum să fac calcule, deși nu știu să calculez,
Un preț totuși prea mic ca eu să pot să mă salvez.
Nu mai am puteri, acum când timpul se scurge în defavoarea mea
Pe tine, suflete, te rog din suflet să-mi ierți decizia…
Nu am știut cât costă viața și acum nu mă refer la bani,
Cineva să-mi dea un pix și o hârtie să scriu, să mai câștig niște ani.
Să-mi las gândurile conturate într-un caiet prea plin de greșeli,
Să cumpăr cu ele iertarea, timpul și liniștea zilei de ieri…
Căci pe vremuri iertarea era arma care doar oamenilor puternici li s-a atribuit,
Pe vremuri când puterea mea stătea în oameni, iar oamenii m-au părăsit.
Cred că pentru unele alegeri nu mă voi putea ierta vreodată…
Am scris, am mai câștigat timp, dar ușa e încă încuiată…
Atâtea chei pierdute cu timpul , încât lacătele formează ziduri până dincolo de răsărit
Pe tine, suflete, te rog din suflet să mă ierți, într-o zi am să te repar,
Îți promit !
fatacutigara 