Liniștea din timpul furtunii

Imaginează-ți cum ar fi ca timpul cel dintotdeauna
Să fie mai bătrân ca cerul, ca soarele și luna,
Să fi existat în lume înainte să existe,
La tot ce a fost, dar nu a fost, de undeva să asiste.

Se naște în multe minți ideea că timpul e dator
Să oprească în trecut ce nu vrem în viitor,
Ce s-ar întâmpla să știe că timpul stă pe loc…
Bine faci, bine primești, toate se întorc.

Se naște în noi, în mult prea mulți, o stranie așteptare,
Dorința ca timpul să uite ce nu are iertare,
Dorința de a trece astăzi mâinele de ieri,
Timpul îți dă după cum meriți, nu după cum îi ceri.

Sunt lucruri care trebuie în liniște trăite,
Momente ascunse de priviri, cuvinte nerostite,
Doar ascultând surda tăcere, în taină o să trăim…
Timpul cunoaște cine suntem, nu cine am vrea să fim.

Sunt multe minți ce ar trebui pacea să o găsească,
Să caute în interior ce pare să lipsească…
În exteriorul gol, clădit peste miraje și minciuni
Unde liniștea se luptă cu vacarmul din furtuni.

Atunci când liniștea dezbină tot ce furtuna încearcă să pornească,
Ridică-ți fața către cer, norii să se risipească,
Timpul să se oprească, din timp să se folosească
Timpul pierdut ce doar cu timpul o să se plătească…
Prin anii care din trecut o să ne urmărească,
Viitorul să-l clădească, prezentul să-l cinstească,
Soarele să îl trezească, cerul să îl încălzească,
Zgomotul ce stă în noi să nu ne asurzească.

Imaginează-ți cum ar fi ca timpul cel dintotdeauna
Să fie contra liniștii, să iubească furtuna,
Abia atunci să ne dăm seama că timpul nu ne e dator,
Noi suntem fiii timpului a toate creator.

Publicitate